Arkaim, cea mai misterioasa asezare antica, situata in regiunea Celiabinsk, in sudul Uralilor, a fost descoperita in 1987, in timpul lucrarilor de adancire a vaii raului din apropiere, care urma sa fie inundata.
Autoritatile locale doreau sa construiasca un rezervor imens de apa, pentru irigarea campurilor aride. De atunci, istorici, arheologi si numerosi cercetatori au incercat sa inteleaga secretele acestei cetati circulare, mai ales pe cele legate de natia care a locuit aici in urma cu peste 4000 de ani, la varsta la care a fost datata asezarea.
Arienii din Urali
Sapaturile au scos la iveala o structura bazata pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot in lume, de la Sarmizegetusa pana in Mexic. La prima datare, orasul Arkaim s-a dovedit a fi de-o varsta cu Egiptul si Babilonul. Gennadi Zdanovici, presedintele asociatiilor de arheologi care cerceteaza Uralii, a sustinut ca proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apa sa fie abandonat, importanta arheologica a asezarii fiind considerata inestimabila. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza ca populatia care a intemeiat Arkaimul apartinea celei mai vechi civilizatii, numita indo-europeana, desi, daca luam in calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinita ca europeano-indiana. Vadim Cernobrovi este de parere ca cei care au intemeiat acest oras antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariana, si in Arkaim se afla un templu solar si un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Muntii Orastiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este coplesit de infatisarea cetatii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul iti lasa o impresie incredibila. Uriasele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Orasul si imprejurimile sunt inscrise in aceste cercuri. Inca nu stim importanta lor, daca erau facute in scop defensiv, stiintific, educational sau pur si simplu tineau de vreun ritual”.
O cetate abandonata
Cetatea a fost construita pe un deal, un loc virgin, fara sa fi existat alta asezare inainte, dupa un model care, dupa parerea cercetatorilor rusi, imita sectiunea unui trunchi de copac, dar in planuri in trepte, fiecare cerc coborand o treapta fata de cel precedent.
Intregul ansamblu reprezinta un complex complicat, avand probabil rost civil, citadin, dar si functie religioasa, fiind orientat dupa pozitia unor constelatii. Cetatea circulara contine 60 de cladiri, 25 in cercul interior si 35 in afara acestuia. Fiecare casa asigura tot confortul, cu spatii structurate in jurul unei vetre deschise, din care cauza acoperisul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca sa nu patrunda ploaia sau ninsoarea. Fiecare casa avea o anexa, o camara pentru pastrarea alimentelor. Apa era adusa printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios si util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau si rolul de a regla tirajul focului, folosit, in opinia cercetatorilor, si la confectionarea unor bunuri de uz comun, din cupru si bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub camari, apa rece curgatoare avand rol de racire a incaperii. Piata centrala din Arkaim, de forma neregulata, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc. Cercetatorii au observat ca orasul era echipat cu un sistem antifurtuna, care il proteja impotriva ploilor torentiale, apa scurgandu-se, prin canale, in vale. Casele erau protejate impotriva incendiilor, materialele de constructie fiind impregnate cu o substanta ignifuga. Cu atat mai curios este modul in care locuitorii au parasit orasul, incendiindu-l intentionat, dupa ce si-au strans strictul necesar, fara sa fi fost amenintati. Cercetatorii au ajuns la aceasta concluzie pentru ca nu exista ramasite umane si nici indicii ca ar fi avut loc vreo lupta in imprejurimi. Un mod similar de parasire a cetatilor l-au practicat si mayasii.
Focar geopatogen?
Specialistii de la statiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifesta in aria orasului-cetate: fluctuatii ale parametrilor magnetici si de temperatura, care se mareste sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fara sa fie un efect al schimbarii atmosferice, precum si fulgere globulare. Si turistii care se perinda prin Arkaim se plang anual de stari nefiresti, sunt cuprinsi inexplicabil de panica, cu cresterea tensiunii si accelerarea batailor inimii, dar si de o stare de febra, toate disparand brusc, asa cum apar. Multi copaci din zona prezinta malformatii si trunchiuri torsionate, semne ca exista focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii si animalele nu se simt bine daca stau prea mult in zona. In plus, geologii au constatat ca exista si fracturi de placi tectonice in valea Arkaimului, muntii din jur fiind activi seismic, o alta sursa a anomaliilor fizice. Starile nefiresti semnalate de oameni pot fi provocate si de canalele subterane de apa, concentrari de resurse minerale sau terenuri mlastinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.
Masagetii – arhitectii constructiilor circulare
Cetatea Arkaim imita sectiunea unui trunchi de copac
Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrarii “Civilizatiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de constructie circulara, total atipic pentru regiune, masagetilor, geti care au emigrat in masa, in mai multe etape, ajungand pana la Muntii Urali, in China si Tibet, pastrand de-a lungul timpului religia si simbolistica solara. Deshayes remarca “organizarea de stup” a cetatilor circulare, care a influentat ulterior arta funerara a vechiului Orient. Pana sa mergem mai departe cu masagetii, acest popor uitat de istoria tarii de provenienta, Romania, e bine de amintit o particularitate a geografiei tarii noastre: are un relief concentric, care coboara in trepte, de la Muntii Carpati la Subcarpati, la dealuri si podisuri, apoi la campii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate in bejenie. In ce priveste cetatea solara Arkaim (in limba romana arhaica “im” inseamna noroi, mal), probabil ca “arca” fusese doar un popas spre destinatia finala, de aceea au si parasit-o, aparent fara motiv. Cert este ca in ruinele cetatii au fost descoperite sabii scurte cu lame curbate, ceramica ornamentata cu zig-zaguri, spirale si cruci cu raze, aceleasi simboluri fiind prezente si pe camasile din panza topita purtate de localnicii vaii Arkaim. Toate acestea duc cu gandul la folclorul geto-dac, desi vechimea cetatii Arkaim este mult mai mare. In schimb, urmele arheologice descoperite in Ucraina sunt extrem de asemanatoare cu cele descoperite in Romania, pe malurile Dunarii si ale Prutului, si datand din urma cu 4-5 milenii.
Adoratorii Soarelui
Arkaim. Un amfiteatru in trepte
Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrari “Civilizatia veche a Iranului”, ii descrie in termeni elogiosi pe acesti masageti, “asezati pe fluviul Sar Daria si mai la est, principalii dusmani ai lui Cirus”. Dupa cum scria si istoricul grec Hekataios, care traia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele si animalul inchinat lui, calul, sunt razboinici de temut, pedestri si calare, sunt echipati cu platose, iar armele lor sunt spade, securi de lupta, de arama. Harnasamentele cailor le sunt impodobite cu aur, iar ei poarta in batalii centuri si fruntare de aur”. Una dintre cetatile masagetilor a fost descoperita de arheologul sovietic S.P. Tolstov, in 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulara, in varf de deal, inconjurata de un zid dublu de aparare, umplut cu pamant, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au infruntat ostile lui Cirus, in 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris. Herodot ne spune ca “cea mai mare parte a ostii lui Cirus a fost nimicita, iar Cirus insusi si-a gasit acolo sfarsitul. Tomiris a umplut un burduf cu sange de om, a pus sa fie cautat lesul lui Cirus printre mormanele de persi morti si cand l-a gasit i-a inmuiat capul in burduf, ocarand mortul: “Ti-am promis atunci cand mi-ai ucis fiul prin inselaciune ca o sa te inving si o sa te satur de sange!”".
Monumentul circular de la Adamclisi
Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns in 517 i.e.n. cu ostile in tinutul masagetilor, Horezm, care a trebuit sa se supuna, “in afara de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din razboaiele de cucerire dincoace de Dunare, “unde numai podul construit de persi (peste Dunare) il salva pe rege si armata lui sa impartaseasca soarta lui Cirus, fugariti de ostile getilor”. Un alt mare comandant al antichitatii, Alexandru cel Mare, a poftit sa-i cucereasca pe masageti, dar a dat gres. Horezmul a ramas in afara cuceririlor lui, totusi, unul dintre printii locali, Faramane, a vrut sa incheie cu Alexandru o alianta impotriva scitilor de la Marea Neagra. Conform istoricului expeditiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de calareti si-i promitea ca, daca Alexandru va accepta alianta, va aduce si pe vecinii lui, colchii si amazoanele! Conform lui Brentjes, alianta lui Faramane a reusit sa-i alunge pe scitii din Ucraina si de mai departe. Poate ca aceasta mare batalie este consemnata pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar si amazoane prinse in lupta (multi istorici sustin ca monumentul este mult mai vechi decat patrunderea lui Traian in Dacia). Faramane a infiintat statul “Amu Daria”.
“Cetatea berbecului viril” a dahilor
Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (”dahii si dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin in “Letopisetul Tarii Moldovei”) care se asezase la nord de lacul Aral si care tabara, la 250 i.e.n., sub conducerea lui Arsache si a lui Tiridates, in nord-estul Iranului.
Caii solari dacici
Acestia sunt intemeietorii temutelor semintii ale partilor! (Poate nu intamplator, la Parta, judetul Timis, se afla cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!) Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusa in mod ciudat de catre istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort”!!. desi conform limbii romane actuale, sensul ar fi mai degraba “berbecul viu”. Fara suparare, “coi” e cuvant stravechi, cu conotatii de virilitate! Si tot celor care inca mai sustin ca limba romana s-a format dupa cucerirea Daciei de catre romani, le mai oferim cateva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, si anume – urmasii dahilor lui Arsache au intemeiat dinastia Frates si au avut mai multi conducatori cu numele de Mitreadates. Iar Surenas (originar probabil din muntii cu acelasi nume, Sureanu, unde a inflorit cultul solar din timpuri stravechi), stralucita capetenie a ostilor regelui part Orodes al II-lea, a invins sapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, in anul 60 i.e.n. Dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, Tomiris, lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gura aur topit, “ca sa-l sature de setea de aur care l-a manat la razboi”.
Zvastici solare si la Staraia Riazan
In urma cu cativa ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit in Rusia, langa Staraia Riazan, o cetate avand o constructie considerata de “tip Stonehenge”, numai ca avea dimesiuni mai mici si era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Sureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai inalta, la jonctiunea raurilor Oka si Pronia, o arie bogata arheologic, incepand cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat ca sanctuarul are 7 metri in diametru si este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distante egale una de alta. In centru se afla o alta constructie, rectangulara, si un pilon. Alte doua gauri de piloni au fost descoperite in partea de est si de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poarta prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului puncteaza rasaritul. Bucati de ceramica cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, in zig-zag, asemeni unor raze solare, si altele serpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite langa sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului si aveau un scop ritualic. In preajma sanctuarului nu a fost descoperita nici o asezare. Nici nu era bine pentru sanatatea omului sa existe o asezare la confluenta a doua rauri, iar preotii din vechime stiau acest lucru.
Origini carpato-dunarene
Model de locuinte la Arkaim
Din moment ce numai masagetii si dacii lui Arsache ridicau cetati circulare prin stepele Asiei, putem presupune ca “arienii” care au construit Arkaim erau stramosii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leaganul arienilor, in timpul primei lor aparitii, in spatiul carpato-dunarean. Astfel de constructii circulare, “aparate ale lui Uriel”, cu rol astronomic, astrologic si agronomic, sunt caracteristice primei civilizatii. Reamintim ca in “Cartea astrilor ceresti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este invatat de ingerul Uriel cum sa construiasca un “aparat ceresc”, pe care sa-l lase pamantenilor. Reconstruit dupa instructiunile lui Uriel, de catre cercetatorii britanici Christopher Knight si Robert Lomas, acesta a iesit exact de forma si dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Si atunci, nici nu ne mai mira de ce, oriunde se gasesc astfel de sanctuare, in jur sunt denumiri stravechi ce amintesc de uriasul Uriel: Urali la rusi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriasi. Ca o regula, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstitiile de vara si iarna, cand razele soarelui cad pe o anumita parte a sanctuarului. Toate au o cale procesionala pavata cu placi de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi vazut, prin ferestre si portaluri, in toate ipostazele sale. Acelasi model sacru il aveau si preotii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn si granit. Arkaim nu este decat o alta cetate-sanctuar inchinata Soarelui, de slujitorii lor stravechi: arienii din bazinul carpato-dunarean.
duminică, 13 septembrie 2009
miercuri, 12 august 2009
Misterele Ceahlaului: Fenomene paranormale pe muntele lui Zamolxis
Dincolo de maretia peisajului, menita sa taie pur si simplu respiratia privitorului, Ceahlaul a intrat si a ramas insa in istorie datorita misterelor care il inconjoara. Departe de a a egala prin inaltime alte piscuri din tara, masivul poate fi totusi vazut, in zile senine si in anumite conditii de luminozitate a soarelui, de pe tarmul Marii Negre aflat la aproape 500 de kilometri distanta, sau de pe malul la fel de indepartat al Nistrului.La orele rasaritului, deasupra Ceahlaului se produc jocuri de lumini unice si inexplicabile. Localnicii vad deseori aparitii misterioase pe cer si descopera pe pasunile din jur cercuri perfect trasate, pe care le pun pe seama altor fiinte din Univers. Cei din vechime considerau muntele ca fiind salas al zeului Zamolxis, iar cei de astazi spun ca masivul este strabatut de cea mai puternica axa energetica a globului pamântesc.Salasul zeilor comparat cu Muntele Athos
Geograful antic grec, Strabon, povestea in scrierile sale despre muntele sfânt Kogaion, unde traia marele preot Zamolxis, devenit, mai apoi, zeu suprem al dacilor locuitori pe acele meleaguri. Legenda spune ca Dochia, frumoasa fiica a lui Decebal, a ales drept loc de refugiu din calea romanilor acelasi Ceahlau al zeului Zamolxis. impresurata de ostile imparatului Traian, ea s-a rugat divinitatii si s-a prefacut in stana de piatra. Stânca Dochiei strajuieste si astazi masivul, fiind considerata de unii cercetatori ca fiind o creatie a mâinii omenesti, asemeni Sfinxului.
Martial povesteste despre „muntele cel faimos din tara hyperboreenilor (identificati a fi stramosii nostri daci –n.r.) unde zeii olimpici se legasera cu juramânt in fata altarului cel mare sa lupte contra gigantilor”. La spusele grecului se adauga o legenda care circula si azi printre localnicii de la poalele Ceahlaului si care istoriseste ca plaiurile acestuia au fost locuite cândva „de un neam de uriasi, grozav de inalti si de tari, care au fost in cele din urma infrânti de urgia cereasca”. Cercetarile arata ca, poate deloc intâmplator, aici s-a facut reala tranzitie intre religia pagâna si crestinismul de la noi, pe Ceahlau fiind ridicate unele din primele altare crestine din tara noastra. Astazi, prin numarul impresionant de biserici si de manastiri inaltate pe cuprinsul lui, Ceahlaul este considerat drept al doilea munte sfânt al crestinatatii ortodoxe, dupa Athos. si poate ca acest lucru nu a fost deloc intâmplator. Poate ca primii crestini din tara noastra s-au conformat unei porunci biblice in care li se spunea sa ridice, pe Ceahlaul considerat sfânt, locuri de inchinare catre Dumnezeu. Fiindca in Biblie, Dumnezeu i s-a aratat lui Ghedeon si i-a spus sa ridice altarul Sau pe stâncile muntelui, in locul altarului lui Baal si-al stâlpului acestuia de inchinaciune (Judecatori -6, 25). Astazi, pe Ceahlaul zilelor noastre, una din frumusetile naturale admirata cu prisosinta de turisti este locul numit Altarul lui Ghedeon, sau Piatra Lata a lui Ghedeon. Iar numele strabun al Ceahlaului este Pion, sau Peon, cuvânt care provine din greaca veche si care, in traducere, inseamna „casa stâlpului” –cu referire la stâlpii de tip obelisc, pe care anticii ii ridicau ca locuri de inchinare la zei. Holograme ciudate si aparitii luminoase inexplicabile
Ceahlaul nu se ridica, nici pe departe, la altitudinea altor piscuri muntoase din România sau din tarile vecine. Cu toate acestea, in mod paradoxal, el este singurul masiv care poate fi vazut de la sute de kilometri departare. in anumite conditii atmosferice si de luminozitate solara, piscurile Ceahlaului se zaresc cu o deosebita claritate de pe tarmul Marii Negre si de pe malurile Nistrului. Gheorghe Asachi scria despre acest fenomen inca din anul 1859: „Corabierul de pe Marea Neagra vede piscul cel inalt al acestui munte, de la Capul Mangaliei si pâna la Cetatea Alba. Locuitorul de pe tarmul Nistrului vede soarele apunând dupa masa acestui munte, iar pastorul nomad, dupa ce si-a iernat turmele sale pe câmpiile Bugeacului, se intoarce catre casa având in vedere vârful Pionului, sau Ceahlaului”. Acesta nu este, insa, singurul lucru uimitor care se leaga de existenta masivului muntos. Pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplixabile. in prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului de soare, umbrele vârfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, având forma unei piramide perfecte. Din acest motiv, fenomenul a fost denumit Umbra Piramidei. Tot in aceeasi perioada a anului si tot la rasaritul soarelui, deasupra vârfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar câteva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. Practic, deasupra muntelui se formeaza un stâlp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin vârful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamântesc.
Geograful antic grec, Strabon, povestea in scrierile sale despre muntele sfânt Kogaion, unde traia marele preot Zamolxis, devenit, mai apoi, zeu suprem al dacilor locuitori pe acele meleaguri. Legenda spune ca Dochia, frumoasa fiica a lui Decebal, a ales drept loc de refugiu din calea romanilor acelasi Ceahlau al zeului Zamolxis. impresurata de ostile imparatului Traian, ea s-a rugat divinitatii si s-a prefacut in stana de piatra. Stânca Dochiei strajuieste si astazi masivul, fiind considerata de unii cercetatori ca fiind o creatie a mâinii omenesti, asemeni Sfinxului.
Martial povesteste despre „muntele cel faimos din tara hyperboreenilor (identificati a fi stramosii nostri daci –n.r.) unde zeii olimpici se legasera cu juramânt in fata altarului cel mare sa lupte contra gigantilor”. La spusele grecului se adauga o legenda care circula si azi printre localnicii de la poalele Ceahlaului si care istoriseste ca plaiurile acestuia au fost locuite cândva „de un neam de uriasi, grozav de inalti si de tari, care au fost in cele din urma infrânti de urgia cereasca”. Cercetarile arata ca, poate deloc intâmplator, aici s-a facut reala tranzitie intre religia pagâna si crestinismul de la noi, pe Ceahlau fiind ridicate unele din primele altare crestine din tara noastra. Astazi, prin numarul impresionant de biserici si de manastiri inaltate pe cuprinsul lui, Ceahlaul este considerat drept al doilea munte sfânt al crestinatatii ortodoxe, dupa Athos. si poate ca acest lucru nu a fost deloc intâmplator. Poate ca primii crestini din tara noastra s-au conformat unei porunci biblice in care li se spunea sa ridice, pe Ceahlaul considerat sfânt, locuri de inchinare catre Dumnezeu. Fiindca in Biblie, Dumnezeu i s-a aratat lui Ghedeon si i-a spus sa ridice altarul Sau pe stâncile muntelui, in locul altarului lui Baal si-al stâlpului acestuia de inchinaciune (Judecatori -6, 25). Astazi, pe Ceahlaul zilelor noastre, una din frumusetile naturale admirata cu prisosinta de turisti este locul numit Altarul lui Ghedeon, sau Piatra Lata a lui Ghedeon. Iar numele strabun al Ceahlaului este Pion, sau Peon, cuvânt care provine din greaca veche si care, in traducere, inseamna „casa stâlpului” –cu referire la stâlpii de tip obelisc, pe care anticii ii ridicau ca locuri de inchinare la zei. Holograme ciudate si aparitii luminoase inexplicabile
Ceahlaul nu se ridica, nici pe departe, la altitudinea altor piscuri muntoase din România sau din tarile vecine. Cu toate acestea, in mod paradoxal, el este singurul masiv care poate fi vazut de la sute de kilometri departare. in anumite conditii atmosferice si de luminozitate solara, piscurile Ceahlaului se zaresc cu o deosebita claritate de pe tarmul Marii Negre si de pe malurile Nistrului. Gheorghe Asachi scria despre acest fenomen inca din anul 1859: „Corabierul de pe Marea Neagra vede piscul cel inalt al acestui munte, de la Capul Mangaliei si pâna la Cetatea Alba. Locuitorul de pe tarmul Nistrului vede soarele apunând dupa masa acestui munte, iar pastorul nomad, dupa ce si-a iernat turmele sale pe câmpiile Bugeacului, se intoarce catre casa având in vedere vârful Pionului, sau Ceahlaului”. Acesta nu este, insa, singurul lucru uimitor care se leaga de existenta masivului muntos. Pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplixabile. in prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului de soare, umbrele vârfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, având forma unei piramide perfecte. Din acest motiv, fenomenul a fost denumit Umbra Piramidei. Tot in aceeasi perioada a anului si tot la rasaritul soarelui, deasupra vârfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar câteva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. Practic, deasupra muntelui se formeaza un stâlp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin vârful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamântesc.
sâmbătă, 13 iunie 2009
PODUL DE PIATRĂ DE PESTE DUNĂRE
Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre “istoricii noştri”. Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Stiinţa… cultura… documente din Renaşterea Daciei – Noiembrie 1992).
Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani… ori “istoricii” susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!… Domnilor “istorici”, credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de “podul lui Traian” şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.
Deoarece “Comentariile ” De Bello Dacico ” ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare – un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!
Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: “Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia”. Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !
În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
Menţionăm că într-o baladă aromână, “Puntea din artă”, se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.
Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani… ori “istoricii” susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!… Domnilor “istorici”, credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de “podul lui Traian” şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.
Deoarece “Comentariile ” De Bello Dacico ” ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare – un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!
Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: “Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia”. Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !
În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
Menţionăm că într-o baladă aromână, “Puntea din artă”, se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.
Braşov – Kronstadt, oraşul lui Kronos?
Aici vrem sa dovedim că denumirea de KRONSTADT dată Braşovului provine de la KRONOS – zeul timpului. Acest zeu, în mitologia geto-dacilor, după cum afirma istoricul antic Mnaseas, corespundea lui Zalmoxis. Strămoşii noştri având o credinţă uraniană, ridicau pe înălţimi, în cinstea zeului pe care îl adorau, altare, temple, oracole şi zigurate. Înălţimea respectivă se considera sub protecţia zeului numindu-se “scaunul zeului” (reşedinţa zeului), iar în caz de nevoie cei iniţiaţi în misterele zeului se retrăgeau aici, socotindu-se apăraţi de zeul însuţi. De regulă o astfel de înălţime purta denumirea zeului protector. Când adversarii nu au mai respectat funcţia “sacră de protecţie” a altarelor, apărătorii au fost obligaţi să-ţi construiască cetăţi pe vârful acestor munţi. În Braşov se află o astfel de înălţime cu denumirea de TÂMPA (ce provine de la “tempus – temporis”) denumire ce demonstrează că în antichitate era sub protecţia lui Zalmoxis (Kronos).
În sprijinul acestei afirmaţii aducem următoarele argumente:
În zona Tâmpa sunt altare pentru sacrificii şi cercetătorii saşi au descoperit o fântână cu oase ce demonstrează că s-a practicat un cult păgân.
Pe Tâmpa a fost identificată o cetate construită pe ruinele unei vechi cetăţi dacice.V. Pârvan acorda o atenţie deosebită studiului tezaurului toponimic al ţării ca sursă de documentare în stabilirea adevărului istoric. În “Getica” el analizează expansiunea geţilor utilizând toponimele şi hidronimele.
Folosind metoa analizei semantico-mitologice, aplicată zonei Braşovului, ca element de cerectare se poate afirma că toponimele şi hidronimele existente în zonă au origine arhaică. Valea Putredă ne reaminteşte obiceiul geto-dacilor de a ţine trupurile celor decedaţi timp de 40 de zile înfăşurate în piei de animale şi agăţate în pom. Muntele Postăvarul s-a numit Muntele Ruia, denumire ce poate proveni de la Rajac şi se traduce libr din limba sanscrită prin Muntele Reelui. În Muntele Postăvarul se găsesc Crucurul Mare şi Crucurul Mic, nume ce sugerează că aici se executau măsurători astronomice. Denumirea de Scaunul Predicatorului confirmă existenţa unui “scaun al zeului” în acest nod orografic.
Şarpele – simbolul lui Zalmoxis (Kronos), împreună cu soarele se află şi azi pe porţile scheienilor.
Perpetuarea a două obiceiuri: JUNI DIN SCHEII BRAŞOVULUI şi IEŞIREA LA CHETRE confirmă că aici a fost o zonă sacră, a cultului lui Zalmoxis.ORIGINEA GETO-DACICĂ A JUNILOR BRAŞOVENI
Prezentarea Junilor braşoveni (Bul. Eur. “Noi, tracii”, fundaţia Drăgan, Milano, martie 1982) a fost făcută în mod detaliat de Muşlea, Pitiş, Stinghe şi alţii, care au susţinut că este un obicei care confirmă originea geto-dacă.
Plecarea junilor în după-amiaza zilei şi petrecerea unei nopţi pe Muntele Postăvarul ca a doua zi să întâmpine “apariţia soarelui” este o manifestare pe care o semnalează însuşi Herodot la geto-daci. Ea reaminteşte parcticare cultului lui Dionisos (Dionisie – zeu trac de origine).
Îmbrăcămintea junilor, bogată în aur şi argint, corespunde cu cea a agatârşilor. Viţa de vie, strugurele, frunza de stejar şi ghinda, identificate pe cămăşile lor sunt simbolurile lui Dionisos şi ale lui Zeus. Totemul târşului (simbolul lui Dionisos) l-am identificat prin “brăduţii pitici” pe care juniiîi aduc din pădure (Poiana Târşului) şi îi depun la casele cu fete, la poarta vătafului sau pe zidurile cetăţii. Servitul peşetlui la masă este, de asemenea, simbolul lui Dionisos şi reprezintă lupta dusă de acesta cu “piraţii tirenieni”. Jocul “ţuţele”, fetele ce împletesc florile cu care îî împodobesc pe juni şi caii acestora, reamintesc de “Bachantele” lui Euripide (adeptele cultului lui Dionisos). Hora junilor “în cerc” şi “de la stânga la dreapta” simbolizează ideea precreştină a “timpului circular”, sensul de mers al astrului ceresc şi coroana – simbolul lui KRONOS. (ZALMOXIS). Junii din Scheii Braşovului nu erau lăsaţi să intre în cetate, deoarece exista credinţa că cetatea va cădea în mâinile lor în momentul când ei vor ocoli sfatul de trei ori. La geto-daci, după cum se ştie, era obiceiul de a ocupa o cetate dupa ce ocoleau de trei ori; obicei ce s-a perpetuat şi la juni, care doreau să intre în drepturile cutumiale, demonstrând în acelaşi timp şi o permanenţă pe aceste meleaguri.
Măscăriciul junilor reprezenta pe şaman, care, fiind împuşcat din imprudenţă, a întrerupt seria iniţiaţilor în misterele cultului respectiv (Pitiş). I.G. Frazer în “Creanga de aur” prezintă un caz analog în care, la o manifestare de primăvară (Mardi Gras) “bufonul”, ce trebuia sacrificat în cinstea primîverii în scopul regenerării naturii, a fost îmouşcat mortal deoarece printre cartuşele oarbe se afla şi unul real. Cazul prezentat de Frazer ne face să credem că e posibil ca şi “măscăriciul junilor” să fi fost omorât imprudent în condiţii similare.Îngroparea vătafului la Podul Dracului simbolizează “întoarcerea la origini şi renaşterea o dată cu regenerarea naturii”, reamintind de momentul psihologic utilizat de Zalmoxis, când iniţia pe discipoli în misterele cultului său, sau de practicile “misterelor de la Eleusis” – specifice cultului lui Dionisos. Obiceiul poate proveni şi din Egiptul antic, deoarece îl găsim la regi, care, în fiecare început de an, simulau că mor, se îngropau şi renăşteau mai puternici şi mai viguroşi.
Elementele de iniţiere în misterele unui cult păgân, pe care le-am identificat la junii din Scheii Braşovului, sunt: înscrierea la juni a tinerilor care au împlinit vârsta de 16-17 ani (confirmă dorinţa acestora de a se iniţia pentru a putea trece examenul de maturitate), denumirea de “juni albiori” provine de la cămăşile albe de in pe care le purtau numai iniţiaţii în misterele unui cult păgân; aruncarea buzduganului “la cracă” (o înălţime tip), combinată cu strigătul vătafului: “Aruncă-l mai sus dacaă doreşti să-ţi dea soacra mai multă zestre!”; hora junilor, care nu se părăseşte decât cu aprobarea vătafului. Toate acestea, împreună cu jocul “căţeaua” şi concursurile de călărie se recunosc uşor a fi trepte de iniţiere, unde junii erau obligaţi să dea dovadă de forţă, rezistenţă, iscusinţă etc.ORIGINEA GETO-DACICĂ A OBICEIULUI “IEŞIREA LA CHETRE”
În partea de vest a Braşovului – zonă sacră – se găsesc şi azi, ca doi umeri ai unei puternice “cetăţi naturale”, două stânci ce se numesc “Pietrele lui Solomon”.
Când timpul este frumos, la sfârşit de săptămână, românii merg LA CHETRE, perpetuând o manifestare uraniană a unui ritual ancestral. Junii braşoveni, la datele când are loc manifestarea lor, merg şi ei între Chetre.
În limba iudaică Solomon se traduce prin “înţelepciune”, iar toponimicul ar însemna “Pietrele înţeleptului”, recunoscând în el pe înţelepţii getod-dacilor – Ktistoi sau Pleistoi.
Cercetătorii saşi semnalau în secolul al XIX-lea existenşa în zonă a unor ziduri, urme ale unei cetăţi, care, după părerea autorilor, confirmă prezenţa unui templu geto-dac.Din mitologia greco-romană şi asiro-babiloniană se cunoaşte rolul “Pietrelor sacre” ce se găseau în zona “Marilor Oracole”. O astfel de piatră se afla şi la oracolele de la Dodona şi Delphi. Piatra de la Mecca, piatra Hama (ce avea proprietăţi terapeutice lithoterapie), piatra Batyl (pe care Hera i-a dat-o lui Kronos s-o mănânce în locul lui Zeus) sunt cele mai reprezentative argumente.
Este foarte posibil ca “Marii secerdoţi” ai cultului lui Kronis, ce îşi avea altarele pe vârful Tâmpa, să fi practicat iniţierea în mistere (junii), divinaţia (profeţitoria), învăţându-i totodată pe geto-daci normele etice (legile bellagines).
În zona Pietrelor am identificat pe o stâncă un simbol bestiar, rpectiv un cap tauriform care confirmă practicarea cultului Mithra. Tot în zona “Chetrelor” se află o peşteră care, la intrare, păstrează urmele unei pietre ce a fost sculptată ca un leu.Până în prezent denumirea de Schei se traducea prin slavul “schiau” ce însemna sclav. În “Iliada” lui Homer se vorbeşte foarte mult de “Poarta scheiană”, denumire pe care Eftimie Murgu o traduce prin “Poarta din stânga cetăţii” sau “Poarta de vest”. În faţa acestei porţi stăteau la sfat doi înţelepţi troinei Ucalegon şi Antenor – arată Homer. Din studiul atent al operei amintite rezultă că în partea de vest a Troiei s-au dat luptele cele mai aprige dintre troieni şi ahei. Aplicând elemente de mitologie comparată, constatăm că în acea zonă erau mormintele strămoşilor cetăţii Troia.Autorii au identificat că toponimicul schei se găseşte la Suceava, Târgovişte, Iaşi, Câmpulung, iar la Braşov şi Suceava este chiar în partea devest a vechii cetăţi. Acest lucrudemonstrează originea comună a cuvântului schiau (probabil provine din limba pelasgă – limba populaţiei prototrace), deoarece Troia a existat înaintea venirii slavilor în Europa. Rezultatele cercetării noastre sunt confirmate de marele istoric V. Pârvan, care pune la îndoială originea slavă a cuvântului “Schiau” arătând că el provine din dacicul “sclaia” (v. V. Pârvan – “Getica”, 1982, p.160).
Până în anul 1938, în manualele şcolare ale Braşovului era inserată următoarea legendă: “Pe Tâmpa a existat un balaur ce mânca copiii mici ai conducătorilor oraşului; un măcelar sas a luat o piele de viţel şi a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului; balaurul, ieşind, a văzut viţelul pe care l-a mâncat, iar după aceea a băut apă; ea intrând în reacţie cu varul, balaurul a fost distrus”.
Descifrând o astfel de legendă rezultăBalaurul a fost totemul geto-dacilor (dragonul), al lui Zamolxis (Kronos). Din mitologie se cunoaşte că lui Kronos oracolul i-a prezis că v-a fi răsturnat de copilul său, fapt pentru care Kronos îşi mânca copiii (timpul mănâncă totul).
Herei (soţia lui Kronos) fiindu-i milă de Zeus, nu l-a mai sacrificat, dându-i lui Kronos să mănânce o piatră (piatra Botyl). Zeus când s-a făcut mare îndeplineşte voinţa oracolului detronând pe Kronos.
Legenda aceasta demosntrează că pe Tâmpa au fost altarele lui Kronos, iar varianta mitologică a luptei dintre Kronos şi Zeus s-a păstrat, o dată cu funcţia zeiţei Hera.
Nicolaus Olahus, umanist de origine română, în lucrarea sa “Istoria ungurilor şi a lui Atila”, denumind Braşovul “Zemigetusa” (confundându-l cu Sarmizegetusa), demonstrează că pe Tâmpa se mai păstrau şi erau evidente urmele unor construcţii antice.
Cele prezentate confirmă că pe Tâmpa a fost o zonă sacră închinată cultului lui Zalmoxis (Kronos). În Grecia, lângă Muntele Olimp, există o înălţime cu numele de KRONOION, nume ce provine de la Kronos şi pe care s-au găsit altare închinate acestui zeu.
La venirea romanilor, după ocuparea Daciei de către Traian când au găsit altarele de pe Tâmpa, luând informaţii de la loclanici despre ele şi fiind în cunoştinţă de cauză, deoarece aveau şi ei pe Saturn (ca zeu al timpului) au numit înălţimea “Tempus – Temporis”. Cu timpul denumirea s-a transformat în “Tempea – Tâmpa”, nume sub care autorii au identificat în aria de răspândire a geto-dacilor aproximativ 40 de înălţimi. În afara limessului roman autorii au identificat două înălţimi cu numele de Zamura, în care rădăcina “zam-” ne reaminteşte de Zalmoxis.
Se ştie că la întemeirea unei cetăţi a stat un mit şi mitul lui Kronos este cel mai corespunzător pentru cetatea ce a existat pe Tâmpa.
Cavalerii teutoni când s-au aşezat aici au tradus în limba germană numele vechi al cetăţii, precum au făcut şi romanii. Se cunosc foarte multe cazuri când saşii şi maghiarii au tradus toponimele şi hidronimele româneşti din Transilvania.
Cetăţii Braşovului, având în antichitate o importanţă strategică şi econimică (la intersecţia a două drumuri antice) se impunea să i se menţină vechea denumire. Cavalerii teutoni au respectat acest principiu traducând în limba germană din “cetatea timpului” sau “cetatea lui Kronos” – în KRONSTADT. În această situaţie Kron- provine de la prescurtarea lui Kronos. Ulterior, sub influenţa creştinismului (care îşi însuşea elemente de cult păgân dându-le explicaţie mistică) saşii au considerat pe Kron- ca provenind de la “coroană” (Karpaten Rundschau, nr. 38-1587-/24.IX.1982 – Florin Olteanu – “Zalmoxis – Tempus – Corona”, p.6).
Dorim să reţinem atenţia că simbolul lui Kronos – zeul timpului – era “coroana”.
Cercetătorii saşi semnalează posibilitatea denumirii cetăţii în funcşie de un pârâu ce izvorăşte din Tâmpa, care se cheamă “Coroana”. Şi în această situaţie se confirmă cele susţinute de noi, deoarece în antichitate apele ce izvorau din zona templului erau sacre şi purtau numele zeului. Coroana, dupa cum am arătat, fiind simbolul lui Kronos era normal ca pârâul să indice altarele acestui cult. Hermeneutica heraldicii Braşovului, identificând “coroana” ca simbol al lui Kronos şi “stejarul” ca simbol al lui Jupiter Tonans ne sugerează să traducem liber stema Braşovului prin “ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA CONDUC DE-A PURURI CETATEA”.
Cu această ocazie, autorii doresc să reţină atenţia cercetătorilor din domeniul etnografiei şi folclorului că a existat la juni “căluşul junilor”. Azi acest joc nu se cunoaşte decât de un număr mic de persoane (bătrânii), fiind în situaţia de a se pierde.
DIN MITOLOGIE ÎN LUMEA ŞTIINŢEI
Am văzut că românii din Schei merg săptămânal “La Chetre” prepetuând un ritual strămoşesc. Este foarte posibil ca acest ritual să fi fost situat aici datorită proprietăţilor balneocurative ale zonei.
În urma investigaţiilor ce le vor face specialiştii în mineralogie, geomorfologie şi balneo-climatologie se poate demonstra că Pietrele lui Solomon au proprietăţi naturale balneo-climaterice. Fenomenul de lithoterapie era utilizat încă din antichitate. Tratamentul de magneto-diaflux artificial, dupa cum se ştie, creează o stare de echilibru psihic. La Pietrele lui Solomon este foarte posibil ca în urma unei anomalii magnetice, provocate de prezenţa oxizilor de fier sau fero-mangan să se creeze magnetodiaflux natural.
Specialiştii cunosc efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare al atmosferei ionizate negativ, deoarece ionul negativ este vaso-dilatator. Poate că la Pietrele lui Solomon să existe posibilitatea unei ionizări negative atmosferice şi a unei metalice marcată datorită prezenşei în zonă a fero-manganului. Apa care trece printre Pietrele lui Solomon, daca se constată că este uşor radioactivă, ar pune în evidneţă efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare.
Prezenţa în exces a oxigenului (datorită pădurii) completează efectul terapeutic al zonei.
În aceste condiţii, în situaţia că presupunerile noastre se adeveresc, Pietrele lui Solomon, pe lângă interesul istoric îl va prezenta şi pe cel balneoclimateric.
În sprijinul acestei afirmaţii aducem următoarele argumente:
În zona Tâmpa sunt altare pentru sacrificii şi cercetătorii saşi au descoperit o fântână cu oase ce demonstrează că s-a practicat un cult păgân.
Pe Tâmpa a fost identificată o cetate construită pe ruinele unei vechi cetăţi dacice.V. Pârvan acorda o atenţie deosebită studiului tezaurului toponimic al ţării ca sursă de documentare în stabilirea adevărului istoric. În “Getica” el analizează expansiunea geţilor utilizând toponimele şi hidronimele.
Folosind metoa analizei semantico-mitologice, aplicată zonei Braşovului, ca element de cerectare se poate afirma că toponimele şi hidronimele existente în zonă au origine arhaică. Valea Putredă ne reaminteşte obiceiul geto-dacilor de a ţine trupurile celor decedaţi timp de 40 de zile înfăşurate în piei de animale şi agăţate în pom. Muntele Postăvarul s-a numit Muntele Ruia, denumire ce poate proveni de la Rajac şi se traduce libr din limba sanscrită prin Muntele Reelui. În Muntele Postăvarul se găsesc Crucurul Mare şi Crucurul Mic, nume ce sugerează că aici se executau măsurători astronomice. Denumirea de Scaunul Predicatorului confirmă existenţa unui “scaun al zeului” în acest nod orografic.
Şarpele – simbolul lui Zalmoxis (Kronos), împreună cu soarele se află şi azi pe porţile scheienilor.
Perpetuarea a două obiceiuri: JUNI DIN SCHEII BRAŞOVULUI şi IEŞIREA LA CHETRE confirmă că aici a fost o zonă sacră, a cultului lui Zalmoxis.ORIGINEA GETO-DACICĂ A JUNILOR BRAŞOVENI
Prezentarea Junilor braşoveni (Bul. Eur. “Noi, tracii”, fundaţia Drăgan, Milano, martie 1982) a fost făcută în mod detaliat de Muşlea, Pitiş, Stinghe şi alţii, care au susţinut că este un obicei care confirmă originea geto-dacă.
Plecarea junilor în după-amiaza zilei şi petrecerea unei nopţi pe Muntele Postăvarul ca a doua zi să întâmpine “apariţia soarelui” este o manifestare pe care o semnalează însuşi Herodot la geto-daci. Ea reaminteşte parcticare cultului lui Dionisos (Dionisie – zeu trac de origine).
Îmbrăcămintea junilor, bogată în aur şi argint, corespunde cu cea a agatârşilor. Viţa de vie, strugurele, frunza de stejar şi ghinda, identificate pe cămăşile lor sunt simbolurile lui Dionisos şi ale lui Zeus. Totemul târşului (simbolul lui Dionisos) l-am identificat prin “brăduţii pitici” pe care juniiîi aduc din pădure (Poiana Târşului) şi îi depun la casele cu fete, la poarta vătafului sau pe zidurile cetăţii. Servitul peşetlui la masă este, de asemenea, simbolul lui Dionisos şi reprezintă lupta dusă de acesta cu “piraţii tirenieni”. Jocul “ţuţele”, fetele ce împletesc florile cu care îî împodobesc pe juni şi caii acestora, reamintesc de “Bachantele” lui Euripide (adeptele cultului lui Dionisos). Hora junilor “în cerc” şi “de la stânga la dreapta” simbolizează ideea precreştină a “timpului circular”, sensul de mers al astrului ceresc şi coroana – simbolul lui KRONOS. (ZALMOXIS). Junii din Scheii Braşovului nu erau lăsaţi să intre în cetate, deoarece exista credinţa că cetatea va cădea în mâinile lor în momentul când ei vor ocoli sfatul de trei ori. La geto-daci, după cum se ştie, era obiceiul de a ocupa o cetate dupa ce ocoleau de trei ori; obicei ce s-a perpetuat şi la juni, care doreau să intre în drepturile cutumiale, demonstrând în acelaşi timp şi o permanenţă pe aceste meleaguri.
Măscăriciul junilor reprezenta pe şaman, care, fiind împuşcat din imprudenţă, a întrerupt seria iniţiaţilor în misterele cultului respectiv (Pitiş). I.G. Frazer în “Creanga de aur” prezintă un caz analog în care, la o manifestare de primăvară (Mardi Gras) “bufonul”, ce trebuia sacrificat în cinstea primîverii în scopul regenerării naturii, a fost îmouşcat mortal deoarece printre cartuşele oarbe se afla şi unul real. Cazul prezentat de Frazer ne face să credem că e posibil ca şi “măscăriciul junilor” să fi fost omorât imprudent în condiţii similare.Îngroparea vătafului la Podul Dracului simbolizează “întoarcerea la origini şi renaşterea o dată cu regenerarea naturii”, reamintind de momentul psihologic utilizat de Zalmoxis, când iniţia pe discipoli în misterele cultului său, sau de practicile “misterelor de la Eleusis” – specifice cultului lui Dionisos. Obiceiul poate proveni şi din Egiptul antic, deoarece îl găsim la regi, care, în fiecare început de an, simulau că mor, se îngropau şi renăşteau mai puternici şi mai viguroşi.
Elementele de iniţiere în misterele unui cult păgân, pe care le-am identificat la junii din Scheii Braşovului, sunt: înscrierea la juni a tinerilor care au împlinit vârsta de 16-17 ani (confirmă dorinţa acestora de a se iniţia pentru a putea trece examenul de maturitate), denumirea de “juni albiori” provine de la cămăşile albe de in pe care le purtau numai iniţiaţii în misterele unui cult păgân; aruncarea buzduganului “la cracă” (o înălţime tip), combinată cu strigătul vătafului: “Aruncă-l mai sus dacaă doreşti să-ţi dea soacra mai multă zestre!”; hora junilor, care nu se părăseşte decât cu aprobarea vătafului. Toate acestea, împreună cu jocul “căţeaua” şi concursurile de călărie se recunosc uşor a fi trepte de iniţiere, unde junii erau obligaţi să dea dovadă de forţă, rezistenţă, iscusinţă etc.ORIGINEA GETO-DACICĂ A OBICEIULUI “IEŞIREA LA CHETRE”
În partea de vest a Braşovului – zonă sacră – se găsesc şi azi, ca doi umeri ai unei puternice “cetăţi naturale”, două stânci ce se numesc “Pietrele lui Solomon”.
Când timpul este frumos, la sfârşit de săptămână, românii merg LA CHETRE, perpetuând o manifestare uraniană a unui ritual ancestral. Junii braşoveni, la datele când are loc manifestarea lor, merg şi ei între Chetre.
În limba iudaică Solomon se traduce prin “înţelepciune”, iar toponimicul ar însemna “Pietrele înţeleptului”, recunoscând în el pe înţelepţii getod-dacilor – Ktistoi sau Pleistoi.
Cercetătorii saşi semnalau în secolul al XIX-lea existenşa în zonă a unor ziduri, urme ale unei cetăţi, care, după părerea autorilor, confirmă prezenţa unui templu geto-dac.Din mitologia greco-romană şi asiro-babiloniană se cunoaşte rolul “Pietrelor sacre” ce se găseau în zona “Marilor Oracole”. O astfel de piatră se afla şi la oracolele de la Dodona şi Delphi. Piatra de la Mecca, piatra Hama (ce avea proprietăţi terapeutice lithoterapie), piatra Batyl (pe care Hera i-a dat-o lui Kronos s-o mănânce în locul lui Zeus) sunt cele mai reprezentative argumente.
Este foarte posibil ca “Marii secerdoţi” ai cultului lui Kronis, ce îşi avea altarele pe vârful Tâmpa, să fi practicat iniţierea în mistere (junii), divinaţia (profeţitoria), învăţându-i totodată pe geto-daci normele etice (legile bellagines).
În zona Pietrelor am identificat pe o stâncă un simbol bestiar, rpectiv un cap tauriform care confirmă practicarea cultului Mithra. Tot în zona “Chetrelor” se află o peşteră care, la intrare, păstrează urmele unei pietre ce a fost sculptată ca un leu.Până în prezent denumirea de Schei se traducea prin slavul “schiau” ce însemna sclav. În “Iliada” lui Homer se vorbeşte foarte mult de “Poarta scheiană”, denumire pe care Eftimie Murgu o traduce prin “Poarta din stânga cetăţii” sau “Poarta de vest”. În faţa acestei porţi stăteau la sfat doi înţelepţi troinei Ucalegon şi Antenor – arată Homer. Din studiul atent al operei amintite rezultă că în partea de vest a Troiei s-au dat luptele cele mai aprige dintre troieni şi ahei. Aplicând elemente de mitologie comparată, constatăm că în acea zonă erau mormintele strămoşilor cetăţii Troia.Autorii au identificat că toponimicul schei se găseşte la Suceava, Târgovişte, Iaşi, Câmpulung, iar la Braşov şi Suceava este chiar în partea devest a vechii cetăţi. Acest lucrudemonstrează originea comună a cuvântului schiau (probabil provine din limba pelasgă – limba populaţiei prototrace), deoarece Troia a existat înaintea venirii slavilor în Europa. Rezultatele cercetării noastre sunt confirmate de marele istoric V. Pârvan, care pune la îndoială originea slavă a cuvântului “Schiau” arătând că el provine din dacicul “sclaia” (v. V. Pârvan – “Getica”, 1982, p.160).
Până în anul 1938, în manualele şcolare ale Braşovului era inserată următoarea legendă: “Pe Tâmpa a existat un balaur ce mânca copiii mici ai conducătorilor oraşului; un măcelar sas a luat o piele de viţel şi a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului; balaurul, ieşind, a văzut viţelul pe care l-a mâncat, iar după aceea a băut apă; ea intrând în reacţie cu varul, balaurul a fost distrus”.
Descifrând o astfel de legendă rezultăBalaurul a fost totemul geto-dacilor (dragonul), al lui Zamolxis (Kronos). Din mitologie se cunoaşte că lui Kronos oracolul i-a prezis că v-a fi răsturnat de copilul său, fapt pentru care Kronos îşi mânca copiii (timpul mănâncă totul).
Herei (soţia lui Kronos) fiindu-i milă de Zeus, nu l-a mai sacrificat, dându-i lui Kronos să mănânce o piatră (piatra Botyl). Zeus când s-a făcut mare îndeplineşte voinţa oracolului detronând pe Kronos.
Legenda aceasta demosntrează că pe Tâmpa au fost altarele lui Kronos, iar varianta mitologică a luptei dintre Kronos şi Zeus s-a păstrat, o dată cu funcţia zeiţei Hera.
Nicolaus Olahus, umanist de origine română, în lucrarea sa “Istoria ungurilor şi a lui Atila”, denumind Braşovul “Zemigetusa” (confundându-l cu Sarmizegetusa), demonstrează că pe Tâmpa se mai păstrau şi erau evidente urmele unor construcţii antice.
Cele prezentate confirmă că pe Tâmpa a fost o zonă sacră închinată cultului lui Zalmoxis (Kronos). În Grecia, lângă Muntele Olimp, există o înălţime cu numele de KRONOION, nume ce provine de la Kronos şi pe care s-au găsit altare închinate acestui zeu.
La venirea romanilor, după ocuparea Daciei de către Traian când au găsit altarele de pe Tâmpa, luând informaţii de la loclanici despre ele şi fiind în cunoştinţă de cauză, deoarece aveau şi ei pe Saturn (ca zeu al timpului) au numit înălţimea “Tempus – Temporis”. Cu timpul denumirea s-a transformat în “Tempea – Tâmpa”, nume sub care autorii au identificat în aria de răspândire a geto-dacilor aproximativ 40 de înălţimi. În afara limessului roman autorii au identificat două înălţimi cu numele de Zamura, în care rădăcina “zam-” ne reaminteşte de Zalmoxis.
Se ştie că la întemeirea unei cetăţi a stat un mit şi mitul lui Kronos este cel mai corespunzător pentru cetatea ce a existat pe Tâmpa.
Cavalerii teutoni când s-au aşezat aici au tradus în limba germană numele vechi al cetăţii, precum au făcut şi romanii. Se cunosc foarte multe cazuri când saşii şi maghiarii au tradus toponimele şi hidronimele româneşti din Transilvania.
Cetăţii Braşovului, având în antichitate o importanţă strategică şi econimică (la intersecţia a două drumuri antice) se impunea să i se menţină vechea denumire. Cavalerii teutoni au respectat acest principiu traducând în limba germană din “cetatea timpului” sau “cetatea lui Kronos” – în KRONSTADT. În această situaţie Kron- provine de la prescurtarea lui Kronos. Ulterior, sub influenţa creştinismului (care îşi însuşea elemente de cult păgân dându-le explicaţie mistică) saşii au considerat pe Kron- ca provenind de la “coroană” (Karpaten Rundschau, nr. 38-1587-/24.IX.1982 – Florin Olteanu – “Zalmoxis – Tempus – Corona”, p.6).
Dorim să reţinem atenţia că simbolul lui Kronos – zeul timpului – era “coroana”.
Cercetătorii saşi semnalează posibilitatea denumirii cetăţii în funcşie de un pârâu ce izvorăşte din Tâmpa, care se cheamă “Coroana”. Şi în această situaţie se confirmă cele susţinute de noi, deoarece în antichitate apele ce izvorau din zona templului erau sacre şi purtau numele zeului. Coroana, dupa cum am arătat, fiind simbolul lui Kronos era normal ca pârâul să indice altarele acestui cult. Hermeneutica heraldicii Braşovului, identificând “coroana” ca simbol al lui Kronos şi “stejarul” ca simbol al lui Jupiter Tonans ne sugerează să traducem liber stema Braşovului prin “ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA CONDUC DE-A PURURI CETATEA”.
Cu această ocazie, autorii doresc să reţină atenţia cercetătorilor din domeniul etnografiei şi folclorului că a existat la juni “căluşul junilor”. Azi acest joc nu se cunoaşte decât de un număr mic de persoane (bătrânii), fiind în situaţia de a se pierde.
DIN MITOLOGIE ÎN LUMEA ŞTIINŢEI
Am văzut că românii din Schei merg săptămânal “La Chetre” prepetuând un ritual strămoşesc. Este foarte posibil ca acest ritual să fi fost situat aici datorită proprietăţilor balneocurative ale zonei.
În urma investigaţiilor ce le vor face specialiştii în mineralogie, geomorfologie şi balneo-climatologie se poate demonstra că Pietrele lui Solomon au proprietăţi naturale balneo-climaterice. Fenomenul de lithoterapie era utilizat încă din antichitate. Tratamentul de magneto-diaflux artificial, dupa cum se ştie, creează o stare de echilibru psihic. La Pietrele lui Solomon este foarte posibil ca în urma unei anomalii magnetice, provocate de prezenţa oxizilor de fier sau fero-mangan să se creeze magnetodiaflux natural.
Specialiştii cunosc efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare al atmosferei ionizate negativ, deoarece ionul negativ este vaso-dilatator. Poate că la Pietrele lui Solomon să existe posibilitatea unei ionizări negative atmosferice şi a unei metalice marcată datorită prezenşei în zonă a fero-manganului. Apa care trece printre Pietrele lui Solomon, daca se constată că este uşor radioactivă, ar pune în evidneţă efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare.
Prezenţa în exces a oxigenului (datorită pădurii) completează efectul terapeutic al zonei.
În aceste condiţii, în situaţia că presupunerile noastre se adeveresc, Pietrele lui Solomon, pe lângă interesul istoric îl va prezenta şi pe cel balneoclimateric.
O enigmă nedezlegată: tezaurul dacic
Cu 1.600 de ani în urmă, istoricul Dio Cassius a notat: “Se găsiră şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia…
Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta.
După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea…” Cele de mai sus erau scrise la 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit, Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe. Cercetătorii au evaluat la 165 de tone aur şi 330 tone argint prada luată de Traian din Dacia, dar oare acesta era tot aurul strămoşilor noştri? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone! Atunci unde este restul? Cu siguranţă că Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. În plus, în mod sigur, fiecare tarabostes avea averea lui. Să nu uităm nici stocurile de la exploatările miniere, care erau nu numai în Apuseni, ci şi în Banat, în zona Ocna de Fier. Unde poate fi acel aur?Din când în când, aurul dacic a trimis câte un “semnal”, cele mai semnificative fiind: – În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace “specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu-şi tezaurul. Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vântu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ si 250.000 florini. – Cronicile vorbesc de nişte butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei. – La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogăţit brusc, lăsa un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, rămânând ascuns. – Pe la 1800, copilul unui ţăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineşului. – În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede dacice tip “koson”. Ulterior, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede de acelaşi tip. – În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip “koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea şi acumulările din tezaurul dac) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza. Enigmele rămân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar si după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de “pion otrăvit”. Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat dacic, zona cetăţilor de lângă Orăştie fiind cea mai “fierbinte”, dar să nu uităm că toată zona montană dintre Olt şi Ţara Haţegului, probabil chiar şi Masivul Godeanu, era un spaţiu strategic, cu drumuri de culme şi cu cetăţi la gura văilor. Dacă mai adăugăm şi zona aşezărilor şi a exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni şi Munceii Dognecei, aria de căutare se măreşte, la fel şi şansele de a se mai găsi ceva şi doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou.
Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta.
După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea…” Cele de mai sus erau scrise la 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit, Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe. Cercetătorii au evaluat la 165 de tone aur şi 330 tone argint prada luată de Traian din Dacia, dar oare acesta era tot aurul strămoşilor noştri? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone! Atunci unde este restul? Cu siguranţă că Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. În plus, în mod sigur, fiecare tarabostes avea averea lui. Să nu uităm nici stocurile de la exploatările miniere, care erau nu numai în Apuseni, ci şi în Banat, în zona Ocna de Fier. Unde poate fi acel aur?Din când în când, aurul dacic a trimis câte un “semnal”, cele mai semnificative fiind: – În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace “specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu-şi tezaurul. Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vântu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ si 250.000 florini. – Cronicile vorbesc de nişte butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei. – La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogăţit brusc, lăsa un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, rămânând ascuns. – Pe la 1800, copilul unui ţăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineşului. – În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede dacice tip “koson”. Ulterior, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede de acelaşi tip. – În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip “koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea şi acumulările din tezaurul dac) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza. Enigmele rămân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar si după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de “pion otrăvit”. Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat dacic, zona cetăţilor de lângă Orăştie fiind cea mai “fierbinte”, dar să nu uităm că toată zona montană dintre Olt şi Ţara Haţegului, probabil chiar şi Masivul Godeanu, era un spaţiu strategic, cu drumuri de culme şi cu cetăţi la gura văilor. Dacă mai adăugăm şi zona aşezărilor şi a exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni şi Munceii Dognecei, aria de căutare se măreşte, la fel şi şansele de a se mai găsi ceva şi doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou.
Centrul energetic al Pamantului se afla in Bucegi ?
In Bucegi, in apropierea Virfului Omu, se afla cel mai important Centru energetic-informational natural al Planetei. Aceasta este parerea cercetatoarei Cristina Pinculescu, din Bucuresti. Iata, in esenta, citeva informatii despre aceasta teorie.
Existenta”Centrului” este semnalata de toate traditiile stravechi. Astfel, in ezoterismul musulman este “Muntele Polar”, sau “Muntele QAF”. In India si Tibet i se spune Shambala, sau “Muntele Meru”. In Occident se vorbeste de “Monsalvat”, sau “Sediul Graalului” – “acolo unde timpul se preface in spatiu”. La chinezi este “Muntele Tai” – sediul nemuritorilor. El se mai gaseste si sub denumirea “Axis”, sau “Cardines Mundi”, “stilpul cerului”, “piramida cosmica”. In Crestinism este “crucea”, sau “arborele vietii”.
Acest Centru are prioritati cu totul speciale. In lucrarea pe care autoarea a elaborat-o in urma acestor cercetari (finalizate in 1988) sint descrise mai multe efecte energetice speciale ale centrului in cauza – surprinse pe pelicula foto, electronografice si mostre de roca avind proprietati stranii, prelevate de pe virful respectiv. Aceste probe confirma pe parcursul lucrarii (deosebit de vasta) activitatea Centrului. Structura energetica a Terrei este mult mai complexa decit se crede.
Centrul energetic din Bucegi este cel mai important, insa nu este singurul. Mai exista sase centre energetice de prima importanta (pe linga multe altele secundare), care sint in corelatie cu acesta, si este posibila localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest”centru”, precum si toate celelalte centre secundare sint “cheile” care vor da acces “Omului Mare”, care este Umanitatea, la oceanul infinit al energiei si informatiei cosmice. Pentru intreaga structura a universului nostru, exista o “cheie”. Aceasta “cheie” apare in traditie sub denumirea de Axis, sau Cardines Mundi, care nu reprezinta altceva decit locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru si, in acelasi timp, locul geometric al tuturor universurilor.
Exista un sistem energetic-informational natural, in care totul este in contact cu totul, facind posibile comunicarea si schimbul. In realitate, centrul din Bucegi reprezinta o adevarata “poarta” de iesire din universul terestru, el constituind punctul Planetei Pamint plasat pe acest loc geometric de conexiune universala. Prin proprietatile pe care le are acest centru ar rezulta ca timpul (a patra dimensiune terestra) poate fi abolit, deci poate fi controlat, si, in acest caz, viteza luminii inceteaza de a mai fi o bariera in calea omului spre Cosmos.In urma cercetarilor a rezultat ca acest centru are o activitate ciclica (prezentind maxime si minime), cu perioada de un an. Din datele provenite din traditie rezulta ca aceste cicluri anuale sint inscrise in niste cicluri mult mai mari, care se intind pe milioane de ani. Un ciclu complet, in traditia vedica, se regaseste sub denumirea de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru yuga, sau virste ale umanitatii. Aceste patru perioade nu sint egale. O serie de argumente pledeaza pentru ipoteza ca, incepind cu anul 1986, intensitatea activitatii cerului a depasit”pragul de latenta”, urmind si in prezent o crestere accelerata. Zona care contine acest centru este Sanctuarul principal al Kogayonului, deci “Muntele Sacru” al dacilor. Aflat in Bucegi, el se compune din 3 trepte supreme de initiere, la care se adauga alte 12, superioare, precum si numeroase trepte inferioare de “invatatura”, accesibile numai initiatilor. Teoria prezentata de Cristina Pinculescu la televiziune, radio si in presa a suscitat un viu interes, cercetatori de renume din intreaga lume aratindu-se interesati de “straniile fenomene” din muntii nostri.
Existenta”Centrului” este semnalata de toate traditiile stravechi. Astfel, in ezoterismul musulman este “Muntele Polar”, sau “Muntele QAF”. In India si Tibet i se spune Shambala, sau “Muntele Meru”. In Occident se vorbeste de “Monsalvat”, sau “Sediul Graalului” – “acolo unde timpul se preface in spatiu”. La chinezi este “Muntele Tai” – sediul nemuritorilor. El se mai gaseste si sub denumirea “Axis”, sau “Cardines Mundi”, “stilpul cerului”, “piramida cosmica”. In Crestinism este “crucea”, sau “arborele vietii”.
Acest Centru are prioritati cu totul speciale. In lucrarea pe care autoarea a elaborat-o in urma acestor cercetari (finalizate in 1988) sint descrise mai multe efecte energetice speciale ale centrului in cauza – surprinse pe pelicula foto, electronografice si mostre de roca avind proprietati stranii, prelevate de pe virful respectiv. Aceste probe confirma pe parcursul lucrarii (deosebit de vasta) activitatea Centrului. Structura energetica a Terrei este mult mai complexa decit se crede.
Centrul energetic din Bucegi este cel mai important, insa nu este singurul. Mai exista sase centre energetice de prima importanta (pe linga multe altele secundare), care sint in corelatie cu acesta, si este posibila localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest”centru”, precum si toate celelalte centre secundare sint “cheile” care vor da acces “Omului Mare”, care este Umanitatea, la oceanul infinit al energiei si informatiei cosmice. Pentru intreaga structura a universului nostru, exista o “cheie”. Aceasta “cheie” apare in traditie sub denumirea de Axis, sau Cardines Mundi, care nu reprezinta altceva decit locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru si, in acelasi timp, locul geometric al tuturor universurilor.
Exista un sistem energetic-informational natural, in care totul este in contact cu totul, facind posibile comunicarea si schimbul. In realitate, centrul din Bucegi reprezinta o adevarata “poarta” de iesire din universul terestru, el constituind punctul Planetei Pamint plasat pe acest loc geometric de conexiune universala. Prin proprietatile pe care le are acest centru ar rezulta ca timpul (a patra dimensiune terestra) poate fi abolit, deci poate fi controlat, si, in acest caz, viteza luminii inceteaza de a mai fi o bariera in calea omului spre Cosmos.In urma cercetarilor a rezultat ca acest centru are o activitate ciclica (prezentind maxime si minime), cu perioada de un an. Din datele provenite din traditie rezulta ca aceste cicluri anuale sint inscrise in niste cicluri mult mai mari, care se intind pe milioane de ani. Un ciclu complet, in traditia vedica, se regaseste sub denumirea de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru yuga, sau virste ale umanitatii. Aceste patru perioade nu sint egale. O serie de argumente pledeaza pentru ipoteza ca, incepind cu anul 1986, intensitatea activitatii cerului a depasit”pragul de latenta”, urmind si in prezent o crestere accelerata. Zona care contine acest centru este Sanctuarul principal al Kogayonului, deci “Muntele Sacru” al dacilor. Aflat in Bucegi, el se compune din 3 trepte supreme de initiere, la care se adauga alte 12, superioare, precum si numeroase trepte inferioare de “invatatura”, accesibile numai initiatilor. Teoria prezentata de Cristina Pinculescu la televiziune, radio si in presa a suscitat un viu interes, cercetatori de renume din intreaga lume aratindu-se interesati de “straniile fenomene” din muntii nostri.
duminică, 12 aprilie 2009
LAZARELUL-SARBATOAREA VEGETATIEI LA DACI
Lazarelul-zeu al vegetatiei celebrat de romani in Saptamana Floriilor.personajul central,Lazarita,imbracata mireasa,se plimba cu pasi dansanti in interiorul cercului format din fete-fecioare,pe o melodie simpla care povesteste drama eroului vegetatiei;plecarea de acasa cu oile sau caprele,catararea in copac pt a dobora frunze animalelor,moartea lui napraznica prin caderea lui din arbore,cautarea indelungata si gasirea trupului neinsufletit de catre surioare,scaldarea mortului in lapte dulce si imbracarea lui in frunze de nuc,invierea si metamorfozarea lui L.in flori si vegetatie luxurianta.Moartea si renasterea anuala a eroului vegetational pastreaza amintirea ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetatiei[Dionysos,Adonis,Afrodita,Attis,Osiris].Corpul neinsufletit a lui L. ar fi fost gasit si bocit de sora lui mai mare ,care era nevasta lui Dragobete,zeu al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice.De atunci ar fi ramas si obiceiul romanesc al jelitului la mort[Dobrogea,sudul Munteniei].
Abonați-vă la:
Postări (Atom)